Luând în considerare mascarada generalizată din ultimele zile, răsărită în urma fabuloaselor medii de 10 la Bac şi reacţiile a tad bit medieval apărute pe unele site-uri ale unor ziare chestionabile, simt nevoia să fac nişte menţionări:
1. Nu-s satanistă. Nu ascult la miezu' nopţii vinyluri backwards, în speranţa că-l voi auzi pe Necuratu' cum îmi face ode. Nu am, în font Old English, numele lui Caraoţchi tatuat pe braţ. Am chiar o icoană pictată pe lemn deasupra patului (care nu-i un sicriu) şi, iaca, mai trăiesc, încă mai îs şi mândria patriei. Satan's Alley este, dragii mei cititori simpletoni ai site-ului Cancan, o fază dintr-un film, botezat Tropic Thunder (n.r. tropic tandăr) de ai săi scenarişti. Din păcate, nu activez într-o sectă ocultă. So sad.
2. Quote-ul "Too weird to live, too rare to die" nu-mi aparţine, oricât de mult mi-ar plăcea. În fapt, îi aparţine scriitorului Hunter S. Thompson, figură proeminentă a scenei literare americane a anilor '70.
Totul e ciclic. Şi nu mă refer doar la mişcările naturale ale Universului. Ca o ironie supremă sau o mană cerească a celei de-a doua şanse, totul se repetă, e damnat unei perpetue reînnoiri. Moda, ca expresie a omenescului, e supusă poate cel mai mult schimbării. Păcat, însă, că marea masă a indivizilor contemporani are impresia că hainele răsar din ţărână în fiece sezon, fără să fie rezultatul vreunei preluări sau regenerări.
Să luăm, spre exemplu, hipsterii über cool din ziua de astăzi, care, for some reason, cred cu tărie că ei sunt pionierii stilului pe care-l arborează. Un stil axat pe minimalism, materialism şi egocentrism, care nicidecum nu originează în deceniul ăsta, ci în altele de mult trecute, dar care încă îşi mai pun pecetea pe tot ce mişcă şi foşneşte. Predilecţia către o paletă întunecată de culori şi absenţa unor detalii pestriţe inutile (toate adorate de hip-patrol-ul actual) sunt doar câteva aspecte promovate de generaţia Beat a anilor '50-'60. Nici totala lipsă de apreciere pentru cultura mainstream nu-i nimic nou sub soare. Ceea ce vreau să spun, în definitiv şi-n calitate de sceptic, este că moda nu funcţionează ca un organism stabil. Preia, adaptează şi prelucrează.
Grup tipic din generaţia Beat a anilor '50-'60. Atitudine laissez-faire şi blasé, complementată de vestimentaţia cu accente boeme (materiale vaporoase, organice, preluate din universul folcloric şi combinate cu elemente avangardiste, precum ochelarii de soare, pălăriile elaborate, tunsorile unghiulare şi accesoriile excentrice)
Omologii lor din secolul al XXI-lea, în vestimentaţia cărora sunt observabile elementele pionierate în urmă cu 50-60 de ani: eşarfele între timp răspândite la nivel larg, pălăriile care şi-au pierdut între timp nota exclusivistă, fiind acum apanajul ambelor sexe şi cămăşile bărbăteşti purtate nonşalant chiar şi de femei.
Edie Sedgwick, muza lui Andy Warhol şi una dintre cele mai cunoscute fotomodele ale anilor ’60, a fost promotoarea unui stil bazat în egală măsură pe naturaleţe, dar şi pe eleganţă, stil care a influenţat viitoarele generaţii, transformând-o într-o fashion icon.
Sienna Miller este actriţa care a jucat-o pe Edie Sedgwick în filmul Factory Girl şi care cu siguranţă poate fi plasată în rândul vedetelor care au adoptat cu succes moda boemă a anilor ’60 şi au integrat-o în cursul principal al modei contemporane.
Audrey Hepburn şi Twiggy (modelul omniprezent în deceniul 1965-1975) sunt cele care au popularizat moda ce se axa, în primul rând, pe funcţionalitate. Hepburn a introdus The Little Black Dress, emblematica rochie neagră adaptabilă oricărei situaţii, nelipsită azi din garderoba niciunei femei. De asemenea, ea a fost printre primele care au preluat din moda masculină pantalonii drepţi şi bluzele austere, purtându-le cu elemente clasice feminine precum bijuteriile sau balerinii, astfel patentând un nou stil minimalist, dar elegant. Twiggy a fost cel dintâi supermodel pe tiparul androgin şi longilin, ea fiind cea care a pavat calea noilor tendinţe: părul scurt, make-up-ul cu smokey eyes şi rochiile scurte, nestructurate, dar feminine.
Dungile, pantalonii trei sferturi, ochelarii supradimensionaţi sau bretonul- câteva dintre simbolurile modei anilor ’50-’60 care au fost transpuse în propriul lor stil de tinerii din ziua de azi.
Spiritu-mi critic trece printr-o perioadă ce nu poate fi definită decât ca hyper-bitchy. Şi-mi pare rău pentru victimele colaterale, cum ar fi, în fapt, şi White Lies. Zilele trecute le-am văzut noul clip, preview single-ul pentru viitorul album. Melodia păstrează acelaşi ambiguu, post-punk feel, tipii nu se dezic nici la versuri, acestea păstrând acelaşi motiv al dezrădăcinării şi al dorului dramatic de casă şi masă, motiv identificabil şi în veterane precum "Farewell to the Fairground". Şi totuşi, făcând abstracţie de piesă, nu pot decât să jelesc lipsa de ingeniozitate a brain council-ului din spatele video-ului. Asemănare jenantă cu "Evil" de la Interpol- check. Tema abuzată a apocalipsei/a bolii traumatizante făr' de leac/a copilului cu conştiinţă de adult, crescut în aceeaşi creşă cu Haley Joel Osment din The Sixth Sense/a trupei mesianice- check. Întrebarea mea, de bun simţ, de altfel, este: câte videoclipuri cu muzicieni izbăvitori, puşi în situaţii cataclismice sau epidemice mai pot apărea? Pare-se că într-atâtea încât s-ar cere pentru a se depăşi numărul de clipuri cu saxofonişti senzuali din anii '90.
Compare and contrast, my friends: (even the video thumbnails look the same.)
A rare breed of Pokemon was found lurking in Southern Romania yesterday, Neptun TV News reports. Allegedly, the reclusive creature and its fellow kinsmen live in a colony, tucked away from all contact with other beings.
Occassionally, however, these majestic animals, pressed by hunger and exquisite taste in garments, leave their realm in order to provide for their community. Exposed to the common folk at weddings and banquets, they give mesmerizing displays of talent and skill, singing and gracefully prancing around, gulping down huge amounts of food and drinks while doing so. This is all, of course, in the noble attempt to save their race from extinction.
While away from their homeland, The Pokemon Band (as they came to be known, due to their preferred form of social organization) have adopted a sort of dandy fashion as their trademark, all in the hope of being liked by the humans. Do not be fooled though! These frocks, although highly classy, are not an authentic reflection of their beautiful, inner selves, but a mere superficial shell.
Their cultural sophistication is, perhaps, best illustrated by their various methods of social interactions and family relations. The Pokemon Band and their kin cherish the female component of their social structure above all others, as can be inferred from listening to the musical piece above. In the case of symbolical emasculation by other members of the community, the male will seek vengeance, best served in the shape of a glorious self-empowering song or ballad. Also, supremacy within this race is easily attainable: whoever produces the sappiest, most heartfelt songs is king.
Researchers, despite doting on these marvellous creatures, give a word of advice: when travelling in rural or culturally underdeveloped areas, stay alert at all times. If you, by any chance, happen to see a large, pink mass glowing in the distance, you are not delusional. It is, in fact, a herd headed your way, the most ravaging herd of them all, and if you don't run for cover, you might just get stomped by their symphonies.
These are just some weird, yet funny (or so I hope) pieces I came up with while hibernating at school. The main idea of the whole project is centred around a deranged amish woman who speaks with her friends "from the barn", namely Millie, the tuberculosis infected calf, Jolene, her syphilitic mother, Ulysses,her pet unicorn and many, many other citizens.The main goal of my life (right now, I'm not that lame), would be to turn the soulful quotes of the barn friends into t-shirts. For weirdos to wear. And be ostracized from society. At least I'll be the first one to test them.
The shock is not as great as you'd think. I didn't see any women in chains. No extremists took me hostage while I was there. I might have seen an occassional 1001 Nights scene here and there, but that only added to the charm. Overall, Turkey chanted to my soul and awed me in a way I couldn't have forseen.
For a sheltered, little european, my first encounter with the oriental world was as spiritual as can be. And pretty stereotypical, while we're at it: pungent smells of spices and perfumes, volatile faith and imposing mosques, exotic sounds and babeled tongues- what you'd, by design, expect from a muslim country with a rich historical past. What I didn't see coming was the great level of european urbanization, which is most obvious in Istanbul, a modern city most deserving of the title of successor of greatness. In this respect, Turkey, an asian country with an european twist gives us, "the white people", a lesson of civilization.
