An acquired taste: aprilie 2010

Mânată de un puternic impuls creştinesc, m-am urnit din putreziciunea mea obişnuită de păcătoasă, spre a merge în sfânta noapte de înviere să iau lumină şi să-mi inund fiinţa cu un falnic sentiment de unire întru credinţă cu ceilalţi credincioşi. Mă gândeam că o mică excursie antropologică ar fi eliminat necesitatea mortificării şi aş mai fi căpătat şi câteva puncte de karma cu ocazia asta. În teorie ar fi trebuit să fie o noapte de izbăvire, epifanii & co.

Am pornit cu o sinceră dorinţă de integrare spirituală spre o biserică obscură din Bedeciu (o ţintă random, aleasă în tentativa de reîntoarcere la origini). După ce aproape am avut a near-death experience pe drumurile foarte bine cioplite ale României, mă trezesc într-un sat, frate în vorbă şi-n port cu Salem’s Lot. Sătenii-aură de sectanţi, casele-ţarcuri de reproducere pentru troglodiţi. What the fuck, îmi zic, doară n-am picat într-un coşmar marca M. Night Shyamalan!?

În lipsa vreunei traiectorii clare, am urmat masa de zombie înnăfrămaţi şi înţoliţi de sărbătoare, pentru a ajunge la beserica satului. Mergând în spatele lor pe uliţe, am putut îmbrăţişa din plin iubirea agapică şi afecţiunea semenilor. Cirezi de domnişori proaspăt veniţi în "vacanţă" de la oraş, blăstămau cu foc şi pară motoru nostru care le disturba procesul de socializare cu purcicile, din drumul spre lăcaş. 5 min. si 200 m mai încolo ajungem în sfârşit pe tumulul unde iluminarea trebuia să se producă. Suntem întâmpinaţi de sute de perechi de ochi dacă nu suspicioşi, măcar inchizitivi. O bătrână îmi spune că trebuiesc folosite lumânări tradiţionale, nu candele, ăstea fiind pentru morţi supposedly. (WWJD, right? :)) ) Mă zbat prin gloata de Jesus freakşi, ferindu-mă de privirile lor habotnice şi cumpăr 10 lumânări de care trebe. Baba îmi zâmbeşte matern. Damn you! (I mean, daffodils and sunshine, ma’am!) Superioritatea mea ignorantă primeşte, once more, palme de la simplitatea pertinentă. Îmi impun, jenată şi scindată în lupta între cinic şi idealist, să încerc să respect ritualurile oamenilor ăstora, care, probabil, chiar dau doi bani pe ele şi vin la înviere cu autenticitate spirituală. În categoria oameni, nu intrau, evident, prinţişorii de pe uliţă. (care şedeau, sămânţoşi şi însoţiţi de borţoasele lor, pe o bordură ascultând, ce altceva, decât belly-dancing sounds)

Solemnitatea şi sobrietatea care chiar mă stăpâniseră preţ de vreo 5 minute fost-au însă spulberate o dată cu baterea de miezu' nopţii. Mi-am aprins lumânărea adecvată, încercând să uit de teama animalică de foc şi de ceară topită care se instalează în fiecare an de Înviere şi care-i ca un leitmotif al patologiei mele. Popii împreună cu minion-ii lor încep să-şi facă rondu-n juru bisericii şi să cânte "Hristos a Înviat", spre disperarea mea şi a creierului meu profund tulburat de auzul acestui cânt on repeat. Babele aritmice şi scenariul ţâşnirii unei găşti de strigoi din ţărână îmi reverberează sub piele ca frică primară, dar chipul nu reuşeşte să fete decât un râs primitiv şi condescendent. Rezolv să mă evapor cât mai repede, hororifiată de ritualurile ortodoxe sinistre şi mai ales de display-urile de bigotism pe care le credeam de mult obliterate. (dar şi biciuită de priviri)

De ales nu m-am prea ales cu nimic. Glorioasa şi planificata resurecţie a credinţei, am lăsat-o to The Leading Man, să-şi facă meseria de păstor al umanităţii. Eu m-am concentrat ca o creatură alienată, nerecunoscătoare şi jalnică (ce sunt) pe tâmpenii. At least the church was worth the trip.