Acum o saptamana am aflat de un asa zis "leadership training", care avea sa tina un weekend. M'kay, m-am gandit, o alta tampenie corporatista, menita sa ridice self-esteem-urile tinerilor proscrisi si ostracizati din cursul principal al societatii, dar care totusi au, p'undeva, prin strafundurile mintilor si sufletelelor, instincte eroice si macho, gen Alexandru Macedon sau, why the hell not, Gigi Becali.
Tinand cont ca de-a lungul existentei mele pietroase am fost considerata mereu o capra cu gura mare, care intervine incomod cand nu trebuie si voroveste prea mult, am hotarat (acompaniata de Mada) sa vad ce-i de capu' la trainingu' asta si sa-mi manc 2 zile din viata, ca ce naiba. Faptul ca imi place sa conduc intr-o maniera despotica oamenii, mi se parea un motiv in plus sa ma infatisez in toata splendoarea si monumentalitatea mea acolo, sa trag un razzle dazzle si sa m-aleg si c-o diploma.
M-am trezit in dimineata de sambata intr-o dispozitie ca naiba. Dammit, mantra pe care mi-o repetasem ca un sectant psihopat inainte sa adorm ("Sa fii draguta, sa fii draguta cu toata lumea, sa nu te comporti ca o savage, sa fii draguta!!") nu avea sa aiba efect, presimteam, adica eram sigura. Little Miss Stuck Up Bitch avea sa iasa iara de sub piatra...who gives a shit, anyway, m-am gandit trufasa ca Basescu, regele nostru, al tuturor. M-am echipat ca naiba de anevoios si eram gata sa fiu escortata de al meu sclav personal, tata, cand am aflat ca trebuia insotit si bunicu-mio la Orange, sa-si anuleze abonamentu', ca ii furase telefonu ceva tigan pe autobuz. Dupa ce am urlat, ca o tempestuoasa Valkyrie, ca o sa intarzii si o sa ma fac de rahat din cauza asta, barbatii familiei au rezolvat cu gravitate sa-si urmeze planul dupa ce ma vor fi lasat pe mine cu diligenta in plata mea.
Ajunsa acolo m-am pomenit in fata mea cu niste copii, toti cu moace determinate, ca si cum ar fi fost deja bonafide hustlers, mari lideri. Toti erau pe tipologia matza blanda zgarie rau,dupa cum aveam sa aflu. Primul meu impuls a fost "Fucking great...inca o porcarie numai cu copii de'astia overachieveri, cu mari ambitii, care citesc cartile jalnice ale lui Donald Trump si vor toti sa devina mari magnati. Fucking awesome".
Si drept graiesc cand spun ca asa a si fost. Am inceput marea sesiune de iluminare si evolutie a sinelui (a liderului launtric...) evident, prin a ne prezenta. Am remarcat dezinvoltura cu care acesti moguli in stare embrionara s-au desfasurat in public, acest lucru trezind in mine atat dezgust si dispret, cat si o forma extraterestra de invidie, pe care mi-o doream anihilata.
Apoi, dupa aceasta sesiune de intercunoastere, armonie si duh sfant ce circula simultan prin toti ca un mare si ecstatic hit, am continuat cu niste jocuri, de logica. Nu vad ce legatura aveau cu imbunatatirea calitatilor de comandant de osti, but i tagged along anyway. Jocurile implicau memoria de scurta durata, agilitatea si cooperarea in echipa- notiuni mai straine mie decat electricitatea lui badea ion din baragan. M-am simtit ca un sasquatch la ora de balet si probabil ca frustrarea mea in fata propriilor limitari s-a vazut translucid.
Tinand cont ca de-a lungul existentei mele pietroase am fost considerata mereu o capra cu gura mare, care intervine incomod cand nu trebuie si voroveste prea mult, am hotarat (acompaniata de Mada) sa vad ce-i de capu' la trainingu' asta si sa-mi manc 2 zile din viata, ca ce naiba. Faptul ca imi place sa conduc intr-o maniera despotica oamenii, mi se parea un motiv in plus sa ma infatisez in toata splendoarea si monumentalitatea mea acolo, sa trag un razzle dazzle si sa m-aleg si c-o diploma.
M-am trezit in dimineata de sambata intr-o dispozitie ca naiba. Dammit, mantra pe care mi-o repetasem ca un sectant psihopat inainte sa adorm ("Sa fii draguta, sa fii draguta cu toata lumea, sa nu te comporti ca o savage, sa fii draguta!!") nu avea sa aiba efect, presimteam, adica eram sigura. Little Miss Stuck Up Bitch avea sa iasa iara de sub piatra...who gives a shit, anyway, m-am gandit trufasa ca Basescu, regele nostru, al tuturor. M-am echipat ca naiba de anevoios si eram gata sa fiu escortata de al meu sclav personal, tata, cand am aflat ca trebuia insotit si bunicu-mio la Orange, sa-si anuleze abonamentu', ca ii furase telefonu ceva tigan pe autobuz. Dupa ce am urlat, ca o tempestuoasa Valkyrie, ca o sa intarzii si o sa ma fac de rahat din cauza asta, barbatii familiei au rezolvat cu gravitate sa-si urmeze planul dupa ce ma vor fi lasat pe mine cu diligenta in plata mea.
Ajunsa acolo m-am pomenit in fata mea cu niste copii, toti cu moace determinate, ca si cum ar fi fost deja bonafide hustlers, mari lideri. Toti erau pe tipologia matza blanda zgarie rau,dupa cum aveam sa aflu. Primul meu impuls a fost "Fucking great...inca o porcarie numai cu copii de'astia overachieveri, cu mari ambitii, care citesc cartile jalnice ale lui Donald Trump si vor toti sa devina mari magnati. Fucking awesome".
Si drept graiesc cand spun ca asa a si fost. Am inceput marea sesiune de iluminare si evolutie a sinelui (a liderului launtric...) evident, prin a ne prezenta. Am remarcat dezinvoltura cu care acesti moguli in stare embrionara s-au desfasurat in public, acest lucru trezind in mine atat dezgust si dispret, cat si o forma extraterestra de invidie, pe care mi-o doream anihilata.
Apoi, dupa aceasta sesiune de intercunoastere, armonie si duh sfant ce circula simultan prin toti ca un mare si ecstatic hit, am continuat cu niste jocuri, de logica. Nu vad ce legatura aveau cu imbunatatirea calitatilor de comandant de osti, but i tagged along anyway. Jocurile implicau memoria de scurta durata, agilitatea si cooperarea in echipa- notiuni mai straine mie decat electricitatea lui badea ion din baragan. M-am simtit ca un sasquatch la ora de balet si probabil ca frustrarea mea in fata propriilor limitari s-a vazut translucid.
Dupa o zi de chinuri si torturi, pe cand ma bucuram ca tiganii in ziua ajutoarelor ca am scapat de o zi din doua, am aflat ca trebuia sa tinem public speech-uri a doua zi. Crap. Crap. Crap. O panica paralizanta si provocatoare, i must confess, m-a cuprins. Cunoscand track recordul meu de vorbiri in public esuate sau deraiate monstruos spre zone teribiliste, puteam spune ca eram complet indreptatita sa-mi fie frica.
Dupa indelungi dezbateri si procese de excludere m-am hotarat asupra unei teme, ce credeam eu avea sa unga pă suflet pă tătă lumea: Romania in raport cu Italia. Trebuia sa fie un discurs funny, sarcastic, cu anecdote personale inserate cu scop demonstrativ. Trebuia.
Am asistat de-a lungul zilei la un circ de discursuri, care mai de care mai variate in tematica si mod de prezentare. De la jalnice si incoerente, la structurate argumentativ si pana la bombastice, in stil Hitler, toate mi-au fascinat si mi-au terorizat fragilul ego, de persoană cu numarul 16 in ordinea prezentarii. Am reusit, cam pe cand isi expunea partea omul cu numarul 10, sa-mi adun puterile, in pura maniera bigota si sa ma imbarbatez cat de cat. Vederat, nu m-am putut compara cu Mel Gibson in Braveheart la capitolu asta, pentru ca, pe cand era just about my turn, am inceput sa ma balacesc intr-o boratura de apa a pietrificarii si a fricii.
Am mers in fata, mi-am ţâpat mainile in buzunar ca pedofilii din parc (mi-am luat o rochie cu buzunare. da, o rochie cu buzunare, you heard right) si am inceput a recita o poezie negativista, despre depravarea, gradul ridicat de infractionalitate (ce vine parca in contradictie ironica cu the teachings of Vatican) al Italiei. Mi-am incheiat pleiada, magistral, cu o comparatie grotesca si morbida intre defectele acestei tari si posibilitatea existentei unor cadavre de vitei in hambarul vreunei vile. Da, o comparatie de toata jalea si oroarea. Am asteptat feedbackul. Ni se spusese sa dam feedback fiecarui mini-lider, ca sa incurajam meritocratia slash democratia si competitia diplomata, asa ca-l asteptam, ca iubita-n gara.
Am fost surprinsa sa observ ca doar vreo doi viteji s-au incumetat sa ma loveasca cu spadele onestitatii lor. Unu, un individ cu moaca de teddy bear, mi-a spus, uitandu-se la adidasii lui scumpi, ca l-am indispus. Normal ca te-am indispus, baiete, doară nu era sa te fac sa canti Oda Bucuriei, cand iti povesteam cum am fost atacati de niste napoletani sau cum era sa asistam la un jaf pus la cale de niste turcaleti. Daca m-as fi straduit, probabil ca as fi putut sa dau "discursului" o vaga nota optimista, insa odata ce intru pe calea caramizilor rosii si nu pe a celor galbene, there's no turning back, i'm afraid, chap.
Dupa acest Richard Inima de Leu al sanitatii si al bunei dispozitii a luat cuvant, sfioasa ca o virginica, o fata care mi-a spus ca discursul meu era profund anti-italian. I-am raspuns ca exemplele nu erau intentionate sa tarasca prin jeg Italia, ci sa ridice Romania prin comparatie. Dupa parerea lor, nu am reusit.
Experienta a fost in sine, una destul de scindata; am realizat, fara prea mari drame, ca n-o sa lucrez veci pururea intr-un mediu corporatist si ca probabil mai bine ma retrag in pustietate, decat sa mai am de-a face vreodata cu ceva, care chiar si numai vag ar friza optimismul indus, programele in "pasi simpli" sau frazele auto-motivante.
Fuck this, i'm moving to Mongolia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu