Retrospective

      There comes a time in one's life when this said possessor of a first person narrative is required to brave inhospitable conditions and face inner limitations. A gloomy time when retrospectives are in order and facepalms triggered by self-derogatory impulses are a must. And no, I ain't talking 'bout surpassing no mental ilnesses or nothin' (that was last summer's feat of endurance) but more of stepping out into the desert otherwise known as a "personal blog". Yes, siree, Bob, there's nothing like making a great comeback to ye ol' blog account and being greeted by tumbleweeds. Having your baby kidnapped by a bunch of hillbillies would cause less heartache. So, in order to prevent another woe-is-me type of situation, I thought I'd refurbish this place with some pictures. Even the Kalahari gets its sporadic sprinkle, doesn't it?

So, without further ado, I hereby present you with the most emblematic shots of my past year:

February 2012, Cluj. Cryogenic groove.

April 2012, Sibiu.  One of the last barely bearable days of this almost moribund 2012. 

April 2012, Cluj. Post-Ab Fab Fair prancing around.

May 2012, Cluj. Snaps taken before Răzvan Ciobanu's May Fashion Show which just so happened to "grace" the inner courtyard of our very own Cluj-Napoca Museum of Art. The attendees' attitudes? A perfectly studied constipated chic.

July 2012, Cluj. A moment of avian poise, courtesy of my swan print dress.

July 2012, Budapest. Partial amnesia in the land of goulash.

August 2012, Bucharest. Momentary lapse of reason in the one capital I love. 

August, September 2012. Random Instagram shots.

 

Illogical sequence

"Sing for your lover
Like blood from a stone."

Now that the summer is, in most books, over and done for, I can finally grant myself the right to draw some conclusions. The kind that are drawn at 2 am, in the blinding light of a screen and with a backdrop of nameless tv programmes, that ensue without any consequence to my life, other than that of being midnight companions/figurative&inanimate substitutes. So here it goes, the magical words of wisdom of an insomniac:

1. Although I am by no means a cliché fan, this summer I was, most definitely, repeatedly bitch-slapped by a slew of bumpersticker tags and mass favourites, such as: "Never say never", "If life gives you lemons, make lemonade", "Never judge a book by its covers" etc. Personal favourites out of the folk lore chest: "Polished brass will pass upon more people than rough gold", "In the kingdom of the blind, the one-eyed man is King", "You can't get blood out of a stone", "Those who live in glass houses, shouldn't throw stones". They are pretty much true, I can testify.

2. Bursting one's comfort zone bubble and venturing out into the real world can be a humbling experience. After I got my first job ever this summer, I realized just how much hard work it is surviving in the work environment, not to mention figuring out the hierarchical dynamics. Interacting with hundreds of people each day has offered me a whole different approach towards the psychology of the masses and while we're at it, a creator meets minions attitude. Modest of me, isn't it?

3. Mentally belittling people with the purpose of nihilating their existence from the database doesn't always have the expected result. Quite the opposite, actually.

4. Sleeping/lying sedated on the ground, with drum 'n' bass booming in your ears and near negative temperatures rotting into your scantily clad body is perfectly doable and tested.

5. The internet is a double-edged sword: whilst being the best platform for individuality, it is also a weapon of mass enslavement. What a clever assessment, right?

6. The mountain can come to Mohammed.

7. I now love Bucharest more than ever after the four days spent there this summer. Its hustle and bustle is the perfect fit for my personality. Stray dogs as many as they may be, who cares? "Bucharest calling" is the new hot tune in my store.

8. I most definitely have a shoe fetish. No doubt about that. It's too bad I spend hundreds on outlandish pairs and only wear them a couple of times a month, because I'm too much of a slouch and I mostly tend to wear flats. Everyone is in total awe at how big of a Jeffrey Campbell fan I am and how much of my time is dedicated to stalking his shoes online and drooling over them. Thankfully, next week I will be finally getting my much coveted Litas. (UPDATE: got them! The babies are fucking gorgeous!) Might just get an extra pillow for them.

9. One of the most beautiful displays of affection is that of someone instinctively reaching out after your hand in bed, after they've fallen asleep. ❤

10. Contradictory urges and feelings can only end in rupture.

11. My soul breathes classical and romanian folk music. Without them, I am nothing.

n.B.

Dragi tovarăşi şi pretini,

Luând în considerare mascarada generalizată din ultimele zile, răsărită în urma fabuloaselor medii de 10 la Bac şi reacţiile a tad bit medieval apărute pe unele site-uri ale unor ziare chestionabile, simt nevoia să fac nişte menţionări:

1. Nu-s satanistă. Nu ascult la miezu' nopţii vinyluri backwards, în speranţa că-l voi auzi pe Necuratu' cum îmi face ode. Nu am, în font Old English, numele lui Caraoţchi tatuat pe braţ. Am chiar o icoană pictată pe lemn deasupra patului (care nu-i un sicriu) şi, iaca, mai trăiesc, încă mai îs şi mândria patriei. Satan's Alley este, dragii mei cititori simpletoni ai site-ului Cancan, o fază dintr-un film, botezat Tropic Thunder (n.r. tropic tandăr) de ai săi scenarişti. Din păcate, nu activez într-o sectă ocultă. So sad.

2. Quote-ul "Too weird to live, too rare to die" nu-mi aparţine, oricât de mult mi-ar plăcea. În fapt, îi aparţine scriitorului Hunter S. Thompson, figură proeminentă a scenei literare americane a anilor '70.

3. I like pie.

Major discovery

A rare breed of Pokemon was found lurking in Southern Romania yesterday, Neptun TV News reports. Allegedly, the reclusive creature and its fellow kinsmen live in a colony, tucked away from all contact with other beings.

Occassionally, however, these majestic animals, pressed by hunger and exquisite taste in garments, leave their realm in order to provide for their community. Exposed to the common folk at weddings and banquets, they give mesmerizing displays of talent and skill, singing and gracefully prancing around, gulping down huge amounts of food and drinks while doing so. This is all, of course, in the noble attempt to save their race from extinction.

While away from their homeland, The Pokemon Band (as they came to be known, due to their preferred form of social organization) have adopted a sort of dandy fashion as their trademark, all in the hope of being liked by the humans. Do not be fooled though! These frocks, although highly classy, are not an authentic reflection of their beautiful, inner selves, but a mere superficial shell.

Their cultural sophistication is, perhaps, best illustrated by their various methods of social interactions and family relations. The Pokemon Band and their kin cherish the female component of their social structure above all others, as can be inferred from listening to the musical piece above. In the case of symbolical emasculation by other members of the community, the male will seek vengeance, best served in the shape of a glorious self-empowering song or ballad. Also, supremacy within this race is easily attainable: whoever produces the sappiest, most heartfelt songs is king.

Researchers, despite doting on these marvellous creatures, give a word of advice: when travelling in rural or culturally underdeveloped areas, stay alert at all times. If you, by any chance, happen to see a large, pink mass glowing in the distance, you are not delusional. It is, in fact, a herd headed your way, the most ravaging herd of them all, and if you don't run for cover, you might just get stomped by their symphonies.

Erezie pascală

Mânată de un puternic impuls creştinesc, m-am urnit din putreziciunea mea obişnuită de păcătoasă, spre a merge în sfânta noapte de înviere să iau lumină şi să-mi inund fiinţa cu un falnic sentiment de unire întru credinţă cu ceilalţi credincioşi. Mă gândeam că o mică excursie antropologică ar fi eliminat necesitatea mortificării şi aş mai fi căpătat şi câteva puncte de karma cu ocazia asta. În teorie ar fi trebuit să fie o noapte de izbăvire, epifanii & co.

Am pornit cu o sinceră dorinţă de integrare spirituală spre o biserică obscură din Bedeciu (o ţintă random, aleasă în tentativa de reîntoarcere la origini). După ce aproape am avut a near-death experience pe drumurile foarte bine cioplite ale României, mă trezesc într-un sat, frate în vorbă şi-n port cu Salem’s Lot. Sătenii-aură de sectanţi, casele-ţarcuri de reproducere pentru troglodiţi. What the fuck, îmi zic, doară n-am picat într-un coşmar marca M. Night Shyamalan!?

În lipsa vreunei traiectorii clare, am urmat masa de zombie înnăfrămaţi şi înţoliţi de sărbătoare, pentru a ajunge la beserica satului. Mergând în spatele lor pe uliţe, am putut îmbrăţişa din plin iubirea agapică şi afecţiunea semenilor. Cirezi de domnişori proaspăt veniţi în "vacanţă" de la oraş, blăstămau cu foc şi pară motoru nostru care le disturba procesul de socializare cu purcicile, din drumul spre lăcaş. 5 min. si 200 m mai încolo ajungem în sfârşit pe tumulul unde iluminarea trebuia să se producă. Suntem întâmpinaţi de sute de perechi de ochi dacă nu suspicioşi, măcar inchizitivi. O bătrână îmi spune că trebuiesc folosite lumânări tradiţionale, nu candele, ăstea fiind pentru morţi supposedly. (WWJD, right? :)) ) Mă zbat prin gloata de Jesus freakşi, ferindu-mă de privirile lor habotnice şi cumpăr 10 lumânări de care trebe. Baba îmi zâmbeşte matern. Damn you! (I mean, daffodils and sunshine, ma’am!) Superioritatea mea ignorantă primeşte, once more, palme de la simplitatea pertinentă. Îmi impun, jenată şi scindată în lupta între cinic şi idealist, să încerc să respect ritualurile oamenilor ăstora, care, probabil, chiar dau doi bani pe ele şi vin la înviere cu autenticitate spirituală. În categoria oameni, nu intrau, evident, prinţişorii de pe uliţă. (care şedeau, sămânţoşi şi însoţiţi de borţoasele lor, pe o bordură ascultând, ce altceva, decât belly-dancing sounds)

Solemnitatea şi sobrietatea care chiar mă stăpâniseră preţ de vreo 5 minute fost-au însă spulberate o dată cu baterea de miezu' nopţii. Mi-am aprins lumânărea adecvată, încercând să uit de teama animalică de foc şi de ceară topită care se instalează în fiecare an de Înviere şi care-i ca un leitmotif al patologiei mele. Popii împreună cu minion-ii lor încep să-şi facă rondu-n juru bisericii şi să cânte "Hristos a Înviat", spre disperarea mea şi a creierului meu profund tulburat de auzul acestui cânt on repeat. Babele aritmice şi scenariul ţâşnirii unei găşti de strigoi din ţărână îmi reverberează sub piele ca frică primară, dar chipul nu reuşeşte să fete decât un râs primitiv şi condescendent. Rezolv să mă evapor cât mai repede, hororifiată de ritualurile ortodoxe sinistre şi mai ales de display-urile de bigotism pe care le credeam de mult obliterate. (dar şi biciuită de priviri)

De ales nu m-am prea ales cu nimic. Glorioasa şi planificata resurecţie a credinţei, am lăsat-o to The Leading Man, să-şi facă meseria de păstor al umanităţii. Eu m-am concentrat ca o creatură alienată, nerecunoscătoare şi jalnică (ce sunt) pe tâmpenii. At least the church was worth the trip.

Leadership training shit

Acum o saptamana am aflat de un asa zis "leadership training", care avea sa tina un weekend. M'kay, m-am gandit, o alta tampenie corporatista, menita sa ridice self-esteem-urile tinerilor proscrisi si ostracizati din cursul principal al societatii, dar care totusi au, p'undeva, prin strafundurile mintilor si sufletelelor, instincte eroice si macho, gen Alexandru Macedon sau, why the hell not, Gigi Becali.
Tinand cont ca de-a lungul existentei mele pietroase am fost considerata mereu o capra cu gura mare, care intervine incomod cand nu trebuie si voroveste prea mult, am hotarat (acompaniata de Mada) sa vad ce-i de capu' la trainingu' asta si sa-mi manc 2 zile din viata, ca ce naiba. Faptul ca imi place sa conduc intr-o maniera despotica oamenii, mi se parea un motiv in plus sa ma infatisez in toata splendoarea si monumentalitatea mea acolo, sa trag un razzle dazzle si sa m-aleg si c-o diploma.
M-am trezit in dimineata de sambata intr-o dispozitie ca naiba. Dammit, mantra pe care mi-o repetasem ca un sectant psihopat inainte sa adorm ("Sa fii draguta, sa fii draguta cu toata lumea, sa nu te comporti ca o savage, sa fii draguta!!") nu avea sa aiba efect, presimteam, adica eram sigura. Little Miss Stuck Up Bitch avea sa iasa iara de sub piatra...who gives a shit, anyway, m-am gandit trufasa ca Basescu, regele nostru, al tuturor. M-am echipat ca naiba de anevoios si eram gata sa fiu escortata de al meu sclav personal, tata, cand am aflat ca trebuia insotit si bunicu-mio la Orange, sa-si anuleze abonamentu', ca ii furase telefonu ceva tigan pe autobuz. Dupa ce am urlat, ca o tempestuoasa Valkyrie, ca o sa intarzii si o sa ma fac de rahat din cauza asta, barbatii familiei au rezolvat cu gravitate sa-si urmeze planul dupa ce ma vor fi lasat pe mine cu diligenta in plata mea.
Ajunsa acolo m-am pomenit in fata mea cu niste copii, toti cu moace determinate, ca si cum ar fi fost deja bonafide hustlers, mari lideri. Toti erau pe tipologia matza blanda zgarie rau,dupa cum aveam sa aflu. Primul meu impuls a fost "Fucking great...inca o porcarie numai cu copii de'astia overachieveri, cu mari ambitii, care citesc cartile jalnice ale lui Donald Trump si vor toti sa devina mari magnati. Fucking awesome".
Si drept graiesc cand spun ca asa a si fost. Am inceput marea sesiune de iluminare si evolutie a sinelui (a liderului launtric...) evident, prin a ne prezenta. Am remarcat dezinvoltura cu care acesti moguli in stare embrionara s-au desfasurat in public, acest lucru trezind in mine atat dezgust si dispret, cat si o forma extraterestra de invidie, pe care mi-o doream anihilata.
Apoi, dupa aceasta sesiune de intercunoastere, armonie si duh sfant ce circula simultan prin toti ca un mare si ecstatic hit, am continuat cu niste jocuri, de logica. Nu vad ce legatura aveau cu imbunatatirea calitatilor de comandant de osti, but i tagged along anyway. Jocurile implicau memoria de scurta durata, agilitatea si cooperarea in echipa- notiuni mai straine mie decat electricitatea lui badea ion din baragan. M-am simtit ca un sasquatch la ora de balet si probabil ca frustrarea mea in fata propriilor limitari s-a vazut translucid.

Dupa o zi de chinuri si torturi, pe cand ma bucuram ca tiganii in ziua ajutoarelor ca am scapat de o zi din doua, am aflat ca trebuia sa tinem public speech-uri a doua zi. Crap. Crap. Crap. O panica paralizanta si provocatoare, i must confess, m-a cuprins. Cunoscand track recordul meu de vorbiri in public esuate sau deraiate monstruos spre zone teribiliste, puteam spune ca eram complet indreptatita sa-mi fie frica.

Dupa indelungi dezbateri si procese de excludere m-am hotarat asupra unei teme, ce credeam eu avea sa unga pă suflet pă tătă lumea: Romania in raport cu Italia. Trebuia sa fie un discurs funny, sarcastic, cu anecdote personale inserate cu scop demonstrativ. Trebuia.

Am asistat de-a lungul zilei la un circ de discursuri, care mai de care mai variate in tematica si mod de prezentare. De la jalnice si incoerente, la structurate argumentativ si pana la bombastice, in stil Hitler, toate mi-au fascinat si mi-au terorizat fragilul ego, de persoană cu numarul 16 in ordinea prezentarii. Am reusit, cam pe cand isi expunea partea omul cu numarul 10, sa-mi adun puterile, in pura maniera bigota si sa ma imbarbatez cat de cat. Vederat, nu m-am putut compara cu Mel Gibson in Braveheart la capitolu asta, pentru ca, pe cand era just about my turn, am inceput sa ma balacesc intr-o boratura de apa a pietrificarii si a fricii.

Am mers in fata, mi-am ţâpat mainile in buzunar ca pedofilii din parc (mi-am luat o rochie cu buzunare. da, o rochie cu buzunare, you heard right) si am inceput a recita o poezie negativista, despre depravarea, gradul ridicat de infractionalitate (ce vine parca in contradictie ironica cu the teachings of Vatican) al Italiei. Mi-am incheiat pleiada, magistral, cu o comparatie grotesca si morbida intre defectele acestei tari si posibilitatea existentei unor cadavre de vitei in hambarul vreunei vile. Da, o comparatie de toata jalea si oroarea. Am asteptat feedbackul. Ni se spusese sa dam feedback fiecarui mini-lider, ca sa incurajam meritocratia slash democratia si competitia diplomata, asa ca-l asteptam, ca iubita-n gara.

Am fost surprinsa sa observ ca doar vreo doi viteji s-au incumetat sa ma loveasca cu spadele onestitatii lor. Unu, un individ cu moaca de teddy bear, mi-a spus, uitandu-se la adidasii lui scumpi, ca l-am indispus. Normal ca te-am indispus, baiete, doară nu era sa te fac sa canti Oda Bucuriei, cand iti povesteam cum am fost atacati de niste napoletani sau cum era sa asistam la un jaf pus la cale de niste turcaleti. Daca m-as fi straduit, probabil ca as fi putut sa dau "discursului" o vaga nota optimista, insa odata ce intru pe calea caramizilor rosii si nu pe a celor galbene, there's no turning back, i'm afraid, chap.

Dupa acest Richard Inima de Leu al sanitatii si al bunei dispozitii a luat cuvant, sfioasa ca o virginica, o fata care mi-a spus ca discursul meu era profund anti-italian. I-am raspuns ca exemplele nu erau intentionate sa tarasca prin jeg Italia, ci sa ridice Romania prin comparatie. Dupa parerea lor, nu am reusit.

Experienta a fost in sine, una destul de scindata; am realizat, fara prea mari drame, ca n-o sa lucrez veci pururea intr-un mediu corporatist si ca probabil mai bine ma retrag in pustietate, decat sa mai am de-a face vreodata cu ceva, care chiar si numai vag ar friza optimismul indus, programele in "pasi simpli" sau frazele auto-motivante.

Fuck this, i'm moving to Mongolia.